Strada Lizeanu

Foto Dan Vartanian, 1979

Strada Lizeanu

Strada Lizeanu, scurtă arteră care leagă fosta „şosea de centură”, Ştefan cel Mare, de linia ferată cu destinaţia Olteniţa, de vechiul cimitir Colentina sau Reînvierea, iar de aici, prin strada Maica Domnului, de Bisericile Sfânta Treime şi Teiul Doamnei Ghica, pare să se afle aici dintotdeauna, umbrită de masivitatea fabricii Moara lui Assan, ridicată la 1853. Abia în anul 1896 apare însă menţionată ca atare în „Anuarul Bucurescilor”, iar doi ani mai târziu, în 1898, aflăm că avea deja 236 de locuitori în 36 de case, printre care doi turci şi un albanez.

Probabil că înfiinţarea, la 1909, a Societăţii de Transport Bucureşti (S.T.B.) şi a depoului de tramvaie de pe Ştefan cel Mare, din apropiere, ca şi darea în folosinţă a liniilor 16 şi 17, care aduceau călători din Centru, prin Viitorului şi Ştefan cel Mare, la Câmpul Moşilor, a contribuit la înflorirea comercială a zonei.

Pe la 1915, folclorista Elena Niculiţă-Voronca prezenta astfel situaţia de la faţa locului: „Trecând pe str. Lizeanu, care e o stradă de oraş, cu dughene şi toate cele trebuitoare, am mers pân la linia drumului de fer, în spre Olteniţa, iar de aice, dând prin un lac de noroi, am dat în str. Maicei D-lui […].” (Elena Niculiţă-Voronca, „Sărbătoarea Moşilor în Bucureşti”, 1915, p. 65, sublinierea mea).

Canton calea ferata Lizeanu 1983.

Sursa foto www.forumtrenuri.com

Strada Lizeanu

Un salt de 20 de ani în timp ne arată o stradă pestriţă, cu o structură socioprofesională şi culturală complexă şi variată. Apar în zonă primele cinematografe (Magic, pe Maica Domnului, Lizeanu, actualmente, la numărul 19A), iar linia de tramvai se prelungeşte până în calea Lacul Teiului (tramvaiul 9), cum se numea pe atunci bulevardul Lacul Tei. Găsim pe Lizeanu, în cartea „Abonaţii S.A.R. de Telefoane Bucureşti şi Ilfov” din 1937, următoarele: Librăria Elevului de la Cartea Românească (la numărul 1), un magazin de materiale de construcţii (la numărul 11), un restaurant (la numărul 17), un atelier de tâmplărie (la numărul 21), parfumeria „Sport” (la numărul 20), un cabinet medical (tot acolo), Casa de Sfat a Partidului Naţional Agrar Goga (la numărul 35), o băcănie (la numărul 37).

Câţiva ani mai târziu, se mută la numărul 5 pictorul şi medicul Ion Ţuculescu. În aceeaşi perioadă, artistul evocă atmosfera străzii într-un ciclu de tablouri intitulat „Iarna pe strada Lizeanu”, probabil, cele mai vechi mărturii vizuale pe care le avem cu acest colţ de Bucureşti.

Instalarea, după 1945, a regimului „democraţiei populare” face ca strada să-şi schimbe, probabil, destul de drastic, dacă nu înfăţişarea, măcar structura socioprofesională. Din păcate, nu avem prea multe mărturii despre soarta micilor afaceri din zonă imediat după colectivizare.

Iarna pe Strada Lizeanu

pictor Ion Țuculescu (1940)

Iarna pe Strada Lizeanu

pictor Ion Țuculescu

Cert este că, începând cu relativa liberalizare din anii ’60, micii meseriaşi şi comercianţi reapar în forţă sub forma mandatarilor, cărora le fusese permisă luarea în locaţie de gestiune, împreună cu familia, a unor unităţi de producere, desfacere, servicii, cu condiţia să nu aibă angajaţi. Strada s-a umplut, în scurtă vreme, de brutării, croitorii, ceasornicării, cizmării, frizerii, florării, tocilării ori ateliere foto. Deşi fenomenul a fost repede înăbuşit, pe strada Lizeanu au fost mandatari care au rezistat până la Revoluţie, abia liberalizarea totală a comerţului de după 1990, alungându-i în câţiva ani, de pe piaţă.

Strada Lizeanu a anilor ’80 era pentru mine „strada cu poze în vitrine”. Copil fiind, eram încântat şi tulburat, totodată, de multitudinea de chipuri umane înşirate pe toată strada. Pe lângă unu sau două ateliere foto, cu fotografiile lor înrămate, treceai prin faţa unui coafor ţinut, la parterul casei Ţuculescu, de doi mandatari, pe numele lui „Sofi şi Vasile”, din a cărui vitrină îţi zâmbeau ţeapăn doamne şi domni cu frizuri la modă în urmă cu 10-15 ani. Iar aproape de capătul cu cimitirul, apăruse deja un magazin de servicii de pompe funebre, care avea şi o secţiune foto cu poze ale celor decedaţi acum cine ştie câtă vreme. Între timp, dacă atelierele foto au căzut pe frontul noilor tehnologii digitale, serviciile funerare au cunoscut o înflorire fără precedent, strada Lizeanu fiind cunoscută actualmente ca „strada cu pompe funebre”.

Atelierele RATB

Strada Lizeanu

Dar nu e numai atât. Multe s-au schimbat, şina de tren a dispărut de mult, Moara lui Assan a ajuns o ruină numai bună de speculă imobiliară, dar strada nu a renunţat nici azi la aspectul ei negustoresc, dimpotrivă. Zeci de mici afaceri tot apar, înfloresc şi se sting. De la centrele de închirieri de casete video din anii ’90 şi până la magazinele de ţigări electronice din ziua de azi, nu găseşti aproape niciun parter de imobil fără un magazin, un atelier, un depozit sau un local. Se vând articole de pescuit, covrigi, şaorme, piese auto, materiale de construcţii, articole funerare, vinuri, se ascut cuţite, se fabrică chei la ultimul atelier rămas de pe vremea mandatarilor, se închiriază costumaţii pentru petreceri, se ajustează haine la croitorul irakian, mai nou a apărut şi un barber-shop… Este o stradă colorată, vie, aşa cum a tot fost de un secol încoace.

Este însă şi o stradă cu o latură întunecată: nu arareori mi-a fost dat să aud de prostituţie, trafic de droguri, mafie locală. Şi nu de ieri, de azi. Chiar dacă noaptea nu mai e periculos să treci pe acolo, cu greu poţi scăpa de senzaţia că eşti „atent supravegheat”, şi nu de autorităţi.

N-aş încheia însă într-o notă prea pesimistă. Astfel de fenomene pot diminua şi pot fi chiar eradicate, dacă va exista suficientă presiune cetăţenească în direcţia autorităţilor şi o colaborare activă cu acestea. Cu sau fără ele, strada Lizeanu va rămâne, oricum, ce-a fost, o stradă pitorească a prăvăliilor de la parter, cum erau cândva multe în Bucureşti, rase mai toate de tăvălugul istoriei.

Articol de Răzvan Necula, Foto Dorin Moldoveanu.

Articole similare